Ajung intr-o statie parca de mult uitat, dar, in acelasi timp plina de oameni. Persoane total necunoscute sau doar deja-vu-uri. De acolo am urcat intr-un alt tren. Era cald si liniste. Transpirasem, iar locul acela era imbacsit de fum de tigara si de transpiratie, dar m-am asezat timida pe o bancheta si priveam pe geam. Mergeam spre Iasi, asa imi spusese pasagerul din stanga mea, dar eu parca nu voiam sa il ascult desi insista sa inceapa o conversatie, un flirt cu o fata ratacita intr-un tren...
Nu-l ascultam...imi vedeam de treaba mea si ii raspundeam rar si monosilabic. Ajung la Iasi si de acolo acelasi traseu: un tren ticsit de lume, caldura insuportabila si pasageri insistenti si dornici de conversatie, insa mintea mea zbura in alta parte. Priveam pe geam si vedeam cum soarele torid de iulie isi face de cap inundand cu razele sale dogoritoare pamatul. Ochii mei se pierdeau in neantul verdetii... Nu stiam inca incotro ma indreptam sau de ce... Am aflat intr-un final ca ma indreptam catre tecuci... Acolo alti oameni, aceasi atmosfera. Seara deja se lasa, era ora 17 si parca se simtea in aer mirosul unei furtuni, prea mult timp soarele dogorise, norii acopereau cerul, iar fulgerele brazdau vazduhul. Parca era ceva prevestitor, ceva rau, ceva malefic... Era oare pentru ca fugisem hai hui de acasa in cautarea unei aventuri? Nu stiu si nici nu mai am timp sa ma gandesc intrucat furtuna deja incepuse. Ma urc in primul tren ce imi iese in cale si deschid singura carte pe care o luasem cu mine: quo vadis. Citisem deja jumatate din ea si parca ma identificam cu ligia, un suflet fugar ratacit prin lume avand cu ea doar un singur lucru permanent si sigur: credinta. Furtuna se dezlantuise aprig, iar cerul devenise un infern. Nu kmai puteai deslusi nimic afara, praful se ridicase in aer si invaluia totul in jur. Lumea devenise un Iad, parca diavolul isi adusese stapanirea peste oameni. Inn compartimentul meu se aflau doi copii, gemeni, baiat si fata. S-au speriat de furtuna si au inceput sa planga. Nu ma puteam concentra la cartea mea si am inceput sa ma joc cu ei. Sincer nu imi sta in fire sa fac asta pentru ca urasc copii, sau mai bine zis nu sunt inca pregatita sa ii inteleg, dar acum am simtit o mana divina care imi dadea calm si curaj sa ma apropii de ei.
Furtuna s-a oprit, la fel si trenul meu... Nu stiam unde ma aflu. Era deja ora 19 si eu inca rataceam prin Galati dupa cum aflasem. Ceva ma indrepta spre sudul tarii, dar nu stiam ce. Nu mi-am pus prea multe intrebari ci deja parca simteam in nari mirosul dulceag si putin putred al dunarii, insa eram departe ... Dupa atata mers uitasem de foame sau de sete, uitasem de mine asa ca am intrat intr-un bar infect de prin zona si am comandat o bere si o salata. Simteam ca sunt in acelasi timp extenuata dar si incantata. Imi aprind o tigara, nu mai fumasem de mult, nu imi statea in caracter sa nu fumez, dar ziua de azi fusese prea incarcata. Mi-am savurat tigara si berea ca un drogat in sevraj, dar am ramas profund dezamagita de salata, dar am mancat-o pentru ca aveam nevoie de hrana pentru a-mi continua drumul catre nicaieri.
Am iesit pe peron. Era gol, nicio persoana nu era la ora asta in gara, doar eu ma plimbam in lung si in lat in asteptarea unui tren dintr-o gara ratacita. Vantul se intetise, ploaia isi cerea tributul. Imi era frica ca nu ma voi mai putea refugia intr-un tren calduros in care sa imi reculeg gandurile, dar iata ca in zare apare un punct negru si un suierat ascutit. O melodie armonioasa ce imi desfata simturile si ma extazia chiar mai mult decat o doza de heroina, devenisem nerabdatoare ca un copil mic care isi asteapta rasplata dupa o fapta buna. Timpul trecea mult mai incet si nu mai aveam rabdare. Ma uit la ceas: 20:45...Timpul trecea si aveam impresia ca se scurg ani, veacuri. Trenul poposeste : 20:50.
In sfarsit ma aflu intr-un compartiment, dar de data asta trenul este gol. Eram singura in tot vagonul asa ca am hotarat sa imi iau bagajul si sa ma plimb aiurea prin vagon. Ma mai opream si ma uitam pe geam, din loc in loc rasarea cate un stalp luminos ca o pata de viata intr-un univers fara viata. Era tarziu si imi era somn, dar sunt obosita si exaltata. Imi inchisesem telefonul si am hotarat sa vad daca am fost cautata. Il deschid, 25 de apeluri nepreluate, toate de la tata, deja mi se facuse frica, nu stiam ce sa fac. Il sun, imi raspunde foarte nervos si incepe sa tipe la mine. Ma intreaba unde sunt, atunci am realizat ca nu stiu incotro ma indrept, i-am spus ca sunt in galati. Conversatia incepuse sa ma sperie si i-am spus ca sunt bine si ca nu mai am baterie. Incepusem sa ma panichez caci era tarziu, eram obosita, insetata si infometata. Am alergat prin vagoane si, intr-un sfarsit, intalnesc pe cineva. O batranica care impletea o pereche de manusi roz cu floricele galbene.
Am aflat unde mergeam: spre constanta. Oare de ce ma simteam atat de straniu cand am auzit asta? Parca ceva ma lega de locul asta desi nu fusesem vreodata acolo. O placere ascunsa se treza in mine, dar nu stiam de ce? Poate pentru ca voi vedea pentru prima oara marea? Marea... va fi cum e descrisa in carti, va fi romantica si calda? Asta nu stiu, dar o neliniste ciudata se instala in sufletul meu...
E 2 noaptea, sunt pe plaja, in picioarele goale. Picioarele imi sunt alintate de nisipul fin si din cand in cand trebuie sa ma feresc de cate o scoica ascutita care vrea sa ma trezeasca din visare. Luna trona printre stele, deasupra unei mari linistite, verde ca smaraldul, acoperita de un voal de spuma.
Ma apropii sfioasa de mal si ma aplec sa-i sarut apa. Buzele ma ustura, apa e sarata, dar e o senzatie placuta, e o eliberare din mrejele lumii. Ma intind pe nisip si incep sa numar stelele. E 5 dimineata, soarele se trezeste si goneste regina marii la culcare, insa nu vreau sa deschid ochii pentru ca ma simt in siguranta asa, traiesc cu impresia ca cineva ma vegheaza, ma ocroteste.
Simt o adiere calda deasupra fetei mele si deschid ochii brusc. Ma sperii. Erai tu... Ma priveai bland si imi numarai fiecare rasuflare, ma vegheai de mult, dar eu dormeam obosita de drumul extenuant. M-ai urmarit tot timpul, dar oare cum? Ai stiut tot timpul unde sunt, dar oare cum? M-ai asteptat toata viata, dar cum ai stiut cine sunt?
Acum sunt fericita ca te-am gasit, chiar daca pentru asta a trebuit sa pun pe urmele mele politia si sa fug de acasa...Pur si simplu universul meu e complet...
